Autostrăzile din Maramureș

Trecând de Cluj-Napoca, unde cândva părea că se termină lumea, cu tot cu autostrăzi și altfel de căi moderne, urcând spre dealurile inconfundabile dinspre Baia Sprie, cu verde și iarăși verde de-a stânga și de-a dreapta, cu lacrimi ascunse pe sub baticuri frumos colorate, cu oameni care mai cred în tradiții și care se luptă pentru a le păstra vii, urcăm pe Autostrada Maramureșului, cu câte două benzi și jumătate pe fiecare sens, cu benzinării care vând benzină și motorină la prețuri decente.

Lucrată impecabil, după niște licitații care n-au durat mai mult decât ar trebui să dureze și cu execuția la timp a tuturor porțiunilor de lucrare, această autostradă părea numai un vis, la începutul anilor 2020, când țara noastră încă se lupta să iasă de sub influențe proaste, care îi țineau creșterea în loc.

Nimic nu se făcea pe atunci, parcă o frână se așternuse pe deasupra României noastre, era parcă totdeauna la netimp tot, atunci pe când, e drept, eram mai tineri și ni se părea că viitorul poate să fie și de partea noastră. Și a fost. Azi, aproape cincizeci de ani mai târziu, dacă am fost cuminți, dacă am avut răbdare, circulăm pe autostrăzi în toată țara și ne uităm înapoi de parcă ar fi fost un vis urât, din care niște mâini pricepute ne-au trezit la timp.

Autostrada Maramureșului urcă până dincolo de Sighetu Marmației, accelerând peisajul și lăsându-ne pe noi, pelerini cu normă întreagă, să alegem la care lăcaș de cult să mergem, în bisericuțele de lemn, pentru rugăciunea care ne poate schimba viața. În Sighet, multe locuri noi, dar vechi, în care cultura are loc mai bine decât oriunde, parcă.

Clădirile vechi au fost în totalitate reabilitate, în culorile originale, cu arhitecturile originale, lucru care se întâmplă și la sat, unde, de mai bine de treizeci de ani, nu mai e permis să se construiască înafara arhitecturilor zonei, care sunt atât de ușor de identificat. Multe căsuțe din lemn, vechi de peste o sută de ani, au fost întoarse pe ulițele Maramureșului, și primesc acum turiști din întreaga lume, care vin în zona dumnezeiască a României, pe autostrăzi bine făcute, în primul rând pentru a gusta tradiția.

Iar tradiția a rămas acasă în Maramureș. Deși, tot prin anii 2020, cele mai importante sătuce din zonă se umpluseră de betoane colorate agresiv, care nu aveau nicio legătură cu decorul normal al zonei. Acum aproape toate au fost refăcute, în esență, pentru ca lemnul să unească, atât cât se poate, chiar și părți care aparent nu au nicio legătură.

E țara pe mâini bune, spun cronicile. Deși nu mai apar ziare de mult timp, iar știrile se citesc mai mult pe rețelele de știri care păreau imposibile în trecut. Suntem în 2067, avem copii aproape bătrâni, noi suntem aproape de final, dar România noastră a meritat efortul. Viețile noastre s-au cheltuit aici, dar cu folos.

Ce frumos e prin Maramureș, spunem noi, bătrânii! Și ce bine că-i legat de restul României, cum nici nu puteam să sperăm cândva, și că putem ajunge aici, relativ repede, de oriunde ne-am afla.

Ce bine, ce frumos!

Dar ce vis ciudat! Ce vis îndepărtat! Și ce noapte scurtă pentru așa un vis lung!

Citește și:

Camioanele altora

Păcatele memoriei

Aurul de pe locul patru

Vârstele lui Florin Piersic

„Noi n-avem valoare, noi nu existăm”